Albinăritul de odinioară din ţara noastră

În trecut, numeroase prisăci sau stupini, însumând mii de stupi, se găseau pe domeniile feudale, astfel că mari prisăci erau întâlnite mai ales în nordul Moldovei, unde unii boieri moldoveni aveau multe familii de albine, cum ar fi hatmanul Anastasie Başotă de la Pomârla (sat care se învecinează cu satul meu Ibăneşti), care avea pe moşia sa 12.000 de stupi. Dintre aceştia îi amintesc pe Vasile Vârnav de la Hilişeu, Costache Enescu de la Ipoteşti, Ion Corbu de la Dămileni, Gheorghe Burghelea de la Ibăneşti etc. Sunt boieri care acordau albinăritului o atenţie deosebită, astfel că atât hatmanul Anastasie Başotă cât şi vărul său Iordache-Boldur Lăţescu de la Hudeştii Mari, boieri care au înfiinţat pe moşiile lor, şcoli care, pe lângă alte discipline de agricultură au prevăzut şi noţiuni despre albinărit.
Stupinele sau prisăcile de odinioară erau amenajate şi amplasate pe moşia satului, de preferinţă în mijlocul livezilor, al câmpurilor cu fâneaţă, la marginea pădurilor sau în poienile din păduri. Importanţa albinăritului în viaţa economică a populaţiei româneşti de pretutindeni este confirmată de faptul că albinele sau produsele lor au constituit adeseori obiectul unor tranzacţii comerciale şi juridice precum: vânzări, cumpărări, lăsare ca zestre etc. Omul, ca o fiinţă raţională, ducând o viaţă socială bine organizată, simte mereu nevoia să descopere natura, să cerceteze mereu lumea vie, aceasta mai ales după descoperirea microscopului.
Încă din vremuri străvechi, omul a folosit multe plante cu flori, pentru ca albinele să culeagă polen şi nectar astfel că mierea bogată în mulţi principii nutritivi şi vitamine a fost folosită ca un panaceu universal împotriva unor afecţiuni de plămâni, ficat şi stomac, pentru tratamentul rănilor, pentru menţinerea sănătăţii şi prelungirea vieţii. Încă din Antichitate omul a folosit empiric plantele medicinale şi mierea ca leac contra multor boli, ţinând cont că medicamentele nu existau la vremea aceea. Amploarea pe care o luase albinăritul în trecutul îndepărtat este atestată de faptul că multe localităţi din ţara noastră au luat denumiri apicole precum: Stupina (jud. Constanţa, Olt, Vrancea), Stupca, Stupini (Bistriţa-Năsăud şi Sălaj), Stupărei (Vâlcea), Ştiubei (Buzău şi Dolj), Stulpicani (Suceava), Prisaca (Bacău, Bihor, Caraş-Severin, Olt, Vrancea), Albina (Brăila, Timiş, Vaslui), Albinari (Prahova), Matca (Galaţi), Mierea (Buzău, Gorj, Vâlcea), Miericeaua (Gorj), Prisecani (Vrancea), Roit (Bihor) etc., însă datele cu denumiri apicole sunt mult mai complexe.
Apicultura va rămâne în atenţia locuitorilor şi în perioada stăpânirii romane în Dacia. Despre rolul pe care îl avea creşterea albinelor în Dacia Romană grăieşte, printre altele, existenţa unui cult al divinităţii protectoare a albinelor, Diana mellifica, apoi tăbliţele cerate descoperite la Roşia Montană din Munţii Apuseni demonstrează că în Dacia Romană ceara de albine era folosită atât ca material de scris cât şi pentru iluminat.
Demn de remarcat, că amenajarea unei prisăci sau stupine impunea curăţarea terenului de mărăcini şi lăstari, apoi împrejmuirea lui cu trunchiuri de copaci pentru ocrotirea stupilor împotriva pătrunderii vitelor şi a urşilor, sădirea în fiecare an de pomi fructiferi. Prisaca se afla în grija unui prisăcar care, pe lângă îndatoririle specifice îndeletnicirii, avea şi obligaţia de a mări livada feudalului. Potrivit obiceiului pământului, pomii sădiţi de prisăcar erau recoltaţi în folosul său, atât timp cât îşi menţinea slujba respectivă.
Meleagurile româneşti, înzestrate de natură cu relief variat şi însorit, cu numeroase păduri şi fâneţe, cu câmpii întinse şi dealuri transformate în livezi şi podgorii, s-au dovedit deosebit de prielnice în trecut, dar de ce nu chiar şi în zilele noastre.
Moldova era una din ţările cu apicultură dezvoltată. Acest fapt e dovedit şi de tradiţia poporului, cum că mierea şi ceara însoţeau pe om de la leagăn până la mormânt (botezuri, nunţi, înmormântări la care făcliile făcute din ceară de albine erau nelipsite). Numeroase sunt proverbele şi zicătorile folosite de strămoşii noştri care expimau bogăţiile de produse apicole. Astfel de zicători şi proverbe sunt des întâlnite în vorbirea populară, cum ar fi: „albina în gură ţine mierea cea mai dulce şi în coadă acul cel mai otrăvitor” sau „harnic ca albina, strângător ca furnica” se spunea despre omul harnic şi chibzuit. În Moldova, despre acei oameni care umblă fără rost dintr-un loc în altul se spune că „umblă ca un roi fără matcă”.
Tor în Moldova se întâlnesc denumiri legate de un arbore melifer foarte îndrăgit, teiul, astfel că unele sate poartă denumiri ca Teioasa (Darabani), Teişoara (Botoşani), Teişul (Bacău), Poiana Teiului (Neamţ) etc.
Un document de epocă, datat 24 noiembrie 1492, arată că Ştefan cel Mare cumpărase satul Ştiubeiul pe Başeu şi-l dăruise mănăstirii Putna, iar la 25 februarie 1606, Ieremia Movilă scutea toţi oamenii străini sau din ţară de toate dările şi muncile pe timp de trei ani care se vor fi aşezat în satul Priseaca aparţinând mănăstirii Probota. Toate acestea vin să confirme odată în plus, perenitatea practicării apiculturii în Moldova, vechimea şi răspândirea acestei preocupări milenare.
Astăzi, mai ales în această lungă tranziţie, rar mai întâlneşti prin satele Moldovei prisăcari ca cele de odinioară, doar ici-colo dacă mai cunoşti câte un bătrân sau pensionar care să mai practice cu pasiune apicultura. Cine ştie dacă în viitorul apropiat va mai practica cineva această străveche îndeletnicire. Marea majoritate a tineretulului din satele noastre nici nu vrea să mai audă de albine, poate de frica acului veninos. Tinerii fiind preocupaţi de calculator, televizor, crâşme, discoteci sau sex. Asta-i lumea în care trăim. Vom mai vedea cine se va mai ocupa de apicultură. Ar fi păcat ca tone de nectar şi polen să nu fie valorificate de către albine în polenizarea speciilor de plante şi flori, contribuind la creşterea producţiei de fructe şi seminţe.